Ora 12 şi 8 minute

Când a spus că n-are rost “să dezgropăm” morţii din ‘89, Ion Iliescu le-a vorbit şi unor părinţi singuri.

Erau acolo garda de onoare pregătită să tragă salve în aer, zeci de militari şi alte zeci de revoluţionari, preoţi, drapele, coroane de flori, cinci-şase camere TV, difuzoare şi microfoane în aşteptarea discursurilor. Zumzet, vechi prieteni care se revedeau, camarazi de arme, ceva curioşi prin jur. Tabloul obişnuit de 21 sau 22 Decembrie de la Cimitirul Eroilor Revoluţiei. În afara ramelor lui, însă, printre crucile din cimitir, femei şi bărbaţi singuri stăteau aplecaţi asupra câte unui mormânt, unde pâlpâiau lumânări şi fuseseră aşezate flori proaspete.

Îţi povestesc cum a fost. O mamă plânge – la Revoluţie şi-a pierdut băiatul de 18 ani. O alta, pe cel de 21. Un bărbat – fiul care era în armată. Nu prea ai ce să le spui. Ştii, şi doare, că-i răscoleşti, cu camera TV după tine. Încerci să-ţi închipui, ca părinte, cum e să-ţi plece copilul de acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Şi ştii că e adevărat ce spune una dintre mame, că ar fi dat orice pe lumea asta, numai să fie ea acolo, iar băiatul să fie cel care vine cu flori la cimitir.

Dreptate? Nu s-a făcut nici după 25 de ani. Desigur, asta nu i-ar aduce fiul înapoi, şi nici celorlalte sute de mame, şi nici consolare nu s-ar putea numi. Cel mult, o picătură de dreptate, acolo…

Au murit chiar degeaba copiii lor? Uneori, aşa pare. Nu vedeţi, milioane au plecat din ţară pentru că aici nu pot supravieţui, şi atunci, spune una dintre ele, nu ajungi să crezi că au murit degeaba?! Ce ţară e asta?!

Înapoi în tablou, ritualul îşi urmează cursul. Salve, steaguri, rugăciuni şi discursuri.

Aşa au trecut 25 de ani, timp în care durerea acelor zile a dispărut treptat din viaţa publică, cu mici reveniri decembrie de decembrie. În schimb, au rămas cuvinte şi acronime reci, ca „dosare” sau „CEDO”.

Au murit unii în ’89, iar lucrurile nu sunt lămurite? Şi ce-i cu asta?, le transmite tuturor, deci şi mamelor din cimitir, principalul beneficiar politic al momentului…”A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…? Ele trebuie să formeze obiectul unor asemenea dezbateri în cazul unor oameni care stau și studiază istoria, ca să tragem învățăminte, nu să tot întreținem o stare…”, zice Ion Iliescu.

Un verdict la fel de metalic ca drumul bătut al expresiei care încearcă să rezume stângaci, birocratic o traumă: Dosarele Revoluţiei.

Decembrie 1989 a fost, prin intensitate, o traumă colectivă. Oare există cineva în ţara asta care să nu-ţi poată spune unde era şi ce făcea la ora 12 şi 8 minute, pe 22 decembrie 1989, când a fugit Ceauşescu? Greu de crezut. Oare poate uita cineva cum se trăgea pe străzi, elicopterul, panica generală („au otrăvit apa!”), trupurile Ceauşestilor căzute în faţa zidului de la Târgovişte? Greu de crezut. Nici măcar copiii, pe cuvânt.

Dramele personale a o mie de familii şi un şir de momente de asemenea intensitate trăite de milioane de oameni nu pot fi expediate aşa uşor, prin vorbe – îndemnând la uitare şi la a „lăsa pe mâna istoricilor”- aruncate spre trei microfoane. Pentru Ion Iliescu, copiii acelor părinţi care merg an de an la cimitir au fost doar nişte „victime colaterale” ale unor evenimente tulburi care l-au ajutat să ajungă la putere. Iar aici se cască prăpastia. Nu numai între Ion Iliescu şi oameni, ci între un întreg sistem care a condus după ‘89, şi oameni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s