Stradivarius şi Alexandru

O vioară bătrână, simbol al lumii clasice, întâlneşte un violonist tânăr care vrea să scoată muzica cultă în stradă. Aceasta este povestea lor.

Alexandru Tomescu ţinea ochii închiși. Cu degetele mângâia coardele viorii, înainte și înapoi. Arcușul aluneca lin, apoi își schimba puţin unghiul și viteza la întâlnirea cu vioara. Atunci, muzica lui Tomescu atingea punctul culminant. Semăna cu o succesiune de clipe de liniște și zbucium viu, una în completarea alteia, una prevestind-o pe cealaltă. Când violonistul a încheiat, publicul a erupt în aplauze și un cor de „Bravooo, bravooo!”.

Tomescu a coborât arcușul și vioara pe lângă trup. După ce o mânuise cu măiestrie, acum arăta parcă stingher fără muzică. Cei din primele rânduri i-au zâmbit, iar Tomescu le-a zâmbit înapoi. S-a înclinat alături de pianist și s-au îndreptat spre culise, însoţiţi de aplauzele din sală.

Despărţirea n-a durat mult, iar întoarcerea lor pe scenă a făcut publicul să bată și mai repede din palme. Tomescu a fost chemat înapoi de cinci ori. S-a aplaudat și între părţile aceleiași piese – când, de obicei, în sală e liniște. O dovadă, au spus criticii, că în seara aceea de decembrie 2007 scaunele din sala Radiodifuziunii au fost ocupate de necunoscători – cel mai probabil oameni veniţi prima oară la un concert. A fost publicul perfect pentru Tomescu, a cărui mare dorinţă e să cânte pentru cât mai mulţi sonatele lui Mozart și Beethoven. Despre solistul Orchestrei Naţionale Radio, criticii au spus că a cântat, ca întotdeauna, excepţional. Era un compliment pentru Tomescu, după ce timp de câteva luni atenţia tuturor fusese subjugată de noua lui vioară. O vioară cu poveste. Un Stradivarius veritabil.

Drumul viorii a început în secolul al optsprezecelea, într- un atelier din Cremona. Proprietarul, Antonio Stradivari, învăţase meserie cu lutierul Nicolo Amati, primul fabricant celebru de viori din orașul italian. Într-un portret din acea perioadă, Stradivari apare înconjurat de viori de culoarea coniacului,
aruncate pe măsuţă, agăţate în perete, întregi ori jumătăţi neîmbinate. Cu mâna dreaptă la gură, stătea în scaunul său, ușor arcuit spre o vioară pe care o fixase între degetele lungi și genunchiul acoperit de mantia albastră. Avea un nas bărbătesc și o frunte lată, mărginită de tâmple cărunte care contrastau cu părul negru lăsat să cadă peste gulerul alb. Lutierul părea în puterea vârstei și era faimos: în Piazza San Domenico i se ridicase chiar și o statuie.

Se spunea că are succes pentru că își vânduse sufletul diavolului. Instrumentele marcate Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno… sunau mai intens și mai prelung. Nimeni nu i-a descoperit secretul. Cu un singur lucru au fost aproape toţi de acord: era ceva special cu lemnul din care făcea viorile. Erau mai multe esenţe: de la pin, molid și salcie până la paltin, arţar și abanos. „Diavolul” lui Stradivari s-ar mai fi întrupat în mineralele cu care trata lemnul, în lacul cu care finisa viorile ori – teorie mai nouă – în schimbările climatice. Anii 1700 au fost mai reci, iar lemnul ar fi devenit mai dens, având alte proprietăţi decât cel de astăzi. După o mie și o sută de astfel de ritualuri secrete, îndeplinite de o mie și o sută de ori în atelier, au plecat în lume o mie o sută de viori. Cinci sute și-au pierdut urma, iar șase sute sunt răspândite astăzi pe mai multe continente.

Dintre ele, una a fost Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno 1702. Timp de 200 de ani, a trecut din mână în mână: de la un baron german care nu știa să cânte la un elev al violonistului și compozitorului maghiar Joseph Joachim, apoi la un muzician misterios, pe nume Elder. A trecut Oceanul în America, ajungând în casa lui A.W. Lukens din New York, probabil un industriaș, acţionar la Elizabeth Cordage Company. Lukens a murit în 1885, iar firma lui a dat faliment câţiva ani mai târziu. La sfârșit de secol XIX și început de veac XX, instrumentul a fost cumpărat, nu se știe de unde, de W.E. Hill & Sons, o firmă londoneză de instrumente muzicale. Prin sediul lor de pe strada New Bond 38 trecuseră, pentru a fi evaluate, sute de viori, iar, între cele două războaie mondiale, William Hill devenise o autoritate în Stradivarius. Putea nu numai să le recunoască autenticitatea, ci și să indice anul fabricaţiei, după o examinare de doar câteva minute.

De aici, drumul viorii e știut cu precizie: casa britanică i-a vândut-o lui Henry Werro, „Maître Luthier”, președinte al Asociaţiei Comercianţilor de Viori din Elveţia.

Pe când Stradivariusul își schimba proprietarul în Vestul Europei, la București se năștea o stea: Ion Voicu. A început să cânte la vioară de mic, în buna tradiţie a familiei de muzicieni din care provenea. La numai 14 ani a fost admis la Academia Regală de Muzică, pe care a absolvit-o în trei ani în loc de șapte. Talentul l-a adus apoi în preajma lui George Enescu și a elevului său, Yehudi Menuhin, care deja făceau istorie. În 1954, la 31 de ani, Voicu studia la Conservatorul Ceaikovski din Moscova, cu Enescu și cu violonistul rus David Oistrakh.

Doi ani mai târziu, a plecat să colinde Europa în căutarea unei viori. Marele lui talent atrăsese atenţia până și înalţilor demnitari ai Partidului Muncitoresc Român, comuniștii conduși de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aceștia s-au înţeles să-l ajute pe Voicu să cumpere o vioară de top, după ce el însuși le-ar fi cerut acest favor: „Se spune că sunt cel mai bun violonist al ţării, dar nu am un instrument foarte bun. Poate mă ajutaţi să cumpărăm un Stradivarius!”.

Voicu i-a povestit mai târziu fiului său, Mădălin, cum a plecat în căutarea unei viori: la Londra, la Paris, la Roma, la Berlin. A găsit-o însă la Berna, la casa de lutieri a lui Henry Werro. S-a uitat la vioară și i-a plăcut, dar i-a spus lui Werro că nu crede că și-o permite. A sunat la București la Constanţa Crăciun, Ministrul Culturii. Pe 29 august 1956, 80.000 de franci elveţieni au fost transferaţi din contul Băncii Naţionale a României în cel al Legaţiei române din Berna, care l-a plătit pe Werro. Întors cu vioara în România, Voicu le-a mulţumit cu lacrimi în ochi demnitarilor comuniști. Vioara nu era doar foarte bună, ci și foarte scumpă. Pentru a fi în siguranţă, Voicu era însoţit din când în când de un colonel de Securitate, vecin cu familia muzicianului.

Au urmat concerte pe trei continente, premii, medalii. Ion Voicu era făcut să fie solist, și asta se știa încă de când, copil fiind, se foia pe scaun în mijlocul orchestrei. Odată, un mare dirijor s-a înfuriat și a vrut să-l dea afară. Când, rugat de alţii, l-a lăsat totuși pe Ion să cânte solo, și-a dat seama că avea de-a face cu un mareșal, nu cu un om din pluton.

Se spunea despre el că era vesel și modest. În imaginile alb-negru ale epocii apărea sobru și concentrat. Câteodată se înclina ușor într-o parte și își apropia capul de vioară, de parcă îi șoptea un secret în timp ce o mângâia fără oprire cu arcușul. Momentul de taină era expus fără pic de pudoare în faţa unei săli de concert pline ochi.

Nimic din toate astea n-a contat în faţa Elenei Ceaușescu; în 1984 a ordonat să i se ia vioara. Mădălin Voicu avea să pună asta pe seama prieteniei lui cu fiul Ceaușeștilor, libertinul Nicu. „Erau chestii de răzbunare”, spune fiul violonistului. „Pe toţi care erau prieteni cu Nicu, iar eu eram unul dintre ei, i-a pedepsit.”

Vremurile nu i-au dat voie lui Voicu să se revolte. Erau anii negri ai României, iar oricine se împotrivea regimului risca. În 1990, de Sfântul Ion, Voicu și-a luat înapoi vioara care zăcuse ani de zile într-un muzeu. Cel căruia trebuia să îi mulţumească se numea Andrei Pleșu, un intelectual numit ministru al culturii de către revoluţionari.

Voicu a murit în 1997. Doi ani mai târziu, după un concurs, Menuhin l-a ales pe violonistul Gabriel Croitoru ca următorul posesor al Stradivariusului. Degeaba. Ani de zile, Mădălin Voicu, și el muzician, a refuzat să dea vioara înapoi, susţinând că este o moștenire de familie. Când Ministerul Culturii i-a intentat un proces, n-a mai avut ce să facă – vioara fusese cumpărată pe banii statului. Chiar înainte de a o înapoia autorităţilor, a cântat un fragment în sol major, dând ziarelor ocazia unui titlu: „Cântecul de lebădă al lui Mădălin Voicu”.

În 2007 a avut loc un nou concurs pentru alegerea muzicianului care va primi vioara pentru următorii cinci ani. Până în ultima seară, la minister nu ajunsese nici un plic cu documentaţia de înscriere. Într-un final, a apărut. Numele concurentului: Alexandru Tomescu. Vârsta: 31 de ani. Premii: 26. Violonistul se înscrisese pe ultima sută de metri pentru că de-abia atunci primise de la un profesor o ultimă recomandare necesară.

După ce a cântat în faţa juriului partita Re minor de Bach și concertul în Re minor de Jean Sibelius, Tomescu a întrunit unanimitatea și a primit vioara. Instrumentul, singurul din ţară, a fost botezat „Stradivarius Elder Voicu” și a fost estimat la peste un milion de euro.

Tomescu e un om punctual, care își drămuiește timpul la secundă. Alege o masă la nefumători și comandă un ceai verde. E tuns scurt și poartă ochelari pe care câteodată și-i dă jos. De cămașa albastră în carouri are prinsă o bucăţică de pânză neagră. Doliul pe care-l poartă pentru bunica lui trebuia să însemne reculegere, însă nu a fost posibil. În ziua înmormântării a avut programate două concerte și, negăsindu-se înlocuitor, a trebuit să cânte.

Viaţa lui dublă – „Tomescu la vioară” și „Tomescu fără vioară” – a început la o vârstă fragedă. A cântat prima oară la șase ani, deși părinţii lui se opuneau. Muzicieni în România comunistă, aceștia se temeau că Alexandru va fi izolat la fel ca și ei. Tomescu senior nu reușea să plece să cânte în străinătate pentru că dura un an de zile să primească viza de ieșire – o izolare greu de îndurat de către un artist, credea el. Însă Alexandru s-a încăpăţânat, iar părinţii au cedat. A cântat întâi la vioară sfert, apoi la vioară jumătate, apoi la viori mari. A fost la „Cântarea României”. Când avea nouă ani a concertat în Germania și Austria, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanţa.

După 1989, a studiat la Conservatorul din București, apoi în America și în Elveţia și a câștigat premii internaţionale. În urma unui concurs la Genova, când avea puţin peste 18 ani, a primit dreptul de a cânta o seară la vioara lui Paganini, „Il Canone” (Tunul), o onoare pentru orice muzician. La 31 de ani, după două sute de concerte în toată lumea – de la Paris la Berlin la Phenian – Tomescu a primit vioara călătoare.

La primul concert cu Stradivariusul, cel de la Radiodifuziune, Tomescu părea că i-a șoptit viorii – ca și maestrul Voicu pe vremuri – un lucru numai de ei doi știut. Sedus, Stradivariusul i-a răspuns. Apoi vioara a tăcut, concertul s-a terminat, iar Tomescu a revenit printre oameni.

Vrea să se știe că, oricât de ciudat le-ar părea multora, existenţa lui nu se învârte în jurul viorii, în sensul unei capitulări necondiţionate care să-l izoleze de lume și de propriile trăiri. Nu! În el se duce uneori o luptă crâncenă. Așa a fost în ziua înmormântării bunicii lui. Uneori se întâmplă la repetiţii, chiar și la concerte, însă strânge din dinţi și își spune că trebuie să nu lase nimic din toate astea să se vadă. De cele mai multe ori reușește. Iar criticii răspund pe măsură. Excepţional.

Când explică, Tomescu ridică uneori din sprâncene pentru a-și întări vorbele. Își alege cu grijă cuvintele, fără să se aventureze. A povesti despre el e un exerciţiu dificil, fiindcă i se pare că spune mult mai puţine decât atunci când cântă la vioară.

Uneori, și cântatul la vioară e dificil, fiindcă, pentru a supravieţui, lumea lui Tomescu (în care banii sunt de-abia „pe locul cinci la priorităţi”) trebuie să se intersecteze cu una mai pragmatică.

„Domne’, la noi nimeni din sectorul privat nu dă bani pentru muzică clasică”, li s-a spus, cândva, lui și colegilor din formaţia de muzică de cameră Romanian Piano Trio, violoncelistul Răzvan Suma și pianistul Horia Mihail. Auzind asta, au hotărât să preia controlul. De ce să aștepte ei ca organizatorii concertelor să facă marketingul? De ce să îi lase pe muzicologi, cu limba lor de lemn, să le scrie programele?

Așa a ajuns viaţa lor la etapa PowerPoint – întâlniri cu directori de companii, directori de marketing și alţi oameni din corporaţii. Căutau sponsorizări. Au mers înarmaţi și cu pachete media, însă munca era aparent lipsită de speranţă. Au avut de tras pentru a schimba un clișeu: „numai pensionarii merg la muzică clasică”. Dacă ar fi adevărat, ar însemna că publicul ţintă al companiilor nu se regăsește la concerte. Fals, le-a replicat Tomescu. La spectacolele lor vor veni mai mulţi tineri decât pensionari.

I-au convins până la urmă pe „executivi”, urmau doar să se ţină de promisiune. Un concert la Casa de Cultură din Haţeg, un orășel cu vreo mie de locuitori, era o posibilitate. Dezavantajul era că veneau la câteva zile după o trupă de manele. Tomescu negociase la telefon rezervarea sălii:

„Foarte frumoasă idee, dar știţi, la noi nu e nimeni care să vină la un așa concert”, i-a spus directoarea.

„Doamnă, sper că oamenii vor fi măcar curioși”, i-a răspuns Tomescu.

Ajunși în oraș, muzicienii au mers direct la Casa de Cultură. Mai era jumătate de oră și sala era goală. La un moment dat au ajuns un profesor și trei elevi.

„Aţi venit pentru concert?”, i-a întrebat Tomescu.

„Da.”

„Pentru concertul de muzică clasică?”, a insistat violonistul.

„Da. Ce, e vreo problemă!?”

Tomescu râde amintindu-și scena. „Până la urmă au venit mai mulţi. Și le-am cântat, eu și cu Răzvan, și le-a plăcut foarte mult. După câteva zile am avut un concert la Deva. Spre surpriza noastră, un rând întreg din sală era public venit special de la Haţeg. S-au organizat, erau câteva mașini, cu părinţi, cu prieteni…”

Cu mașina, cu trenul, uneori alergând sute de kilometri pe zi – așa a fost viaţa lor anul trecut. Dar a meritat, spune Tomescu. A văzut oameni bucuroși. Această recompensă se adaugă unei motivaţii nepreţuite. „Sunt alte meserii în care e greu să te imaginezi implicat până peste cap. Faptul că noi, artiștii, facem ceea ce facem din pasiune e un privilegiu de care nu suntem conștienţi întotdeauna.”

„Tu ai devenit conștient…”

Zâmbește.

„Câteodată…”

Tomescu, un tânăr de o sinceritate dezarmantă, și-a propus ca împreună cu colegii lui să dărâme clișeele și exclusivismul cu care e asociată muzica clasică. Vara trecută au cântat pe strada Pictor Arthur Verona din București. Strada a fost închisă mașinilor și a găzduit expoziţii, bătăi cu pistoale de apă, un atelier de ceramică și concerte.

„Lumea putea să vină, să plece sau să stea, să vorbească la telefonul mobil, să facă ce vrea. Și, spre surpriza și bucuria mea, a existat chiar un public care a venit și a stat acolo, fără să fie constrâns de regulile din sala de concert – că nu ai voie să vorbești, că nu ai voie să te miști, nu ai voie să te plimbi, nu e voie să-ţi sune telefonul.”

În timp ce ei cântau, pe un perete se desena graffiti. Asta, continuă Tomescu, arată că muzica face parte din viaţa noastră și nu trebuie să ne închidem în „borcanul cu formol al unei săli de concert”.

Ei, artiștii, trebuie să facă primul pas către oamenii care nu au fost niciodată într-o sală de concert și poate nici n-o să îndrăznească. „Relaxaţi-vă”, spune trio-ul lui Tomescu – mesaj adresat atât publicului, cât și muzicienilor. „Muzica nu-i făcută de papionul de la gât sau coada de la frac.”

La Castelul Peleș au cântat în cămașă și tricou. Vara trecută, au pozat într-un club din București, iar rezultatul dă peste cap orice canon legat de muzica clasică: trei tineri, cu ochelari de soare, îmbrăcaţi casual se sprijină de o mașină americană roșie model anii ’50-’60. „A fost spontan, fiecare a luat de acasă ce avea la îndemână, oricum, ai văzut, nu eram îmbrăcaţi la fel”, își amintește Tomescu. „Se încinseseră mașinile alea, și noi pe ele, și erau vreo cincizeci de grade.”

Cântă muzică clasică, dar se fotografiază în mașini extravagante ca starurile rock’n’roll. Concertează pe stradă, ca rapperii, și se îmbracă la unele concerte în tricou – destul de pop. E surprinzător să vezi așa ceva într-o lume conservatoare. Iar Tomescu și colegii lui au de gând să continue mica lor revoluţie, chiar și după ce violonistul a primit Stradivariusul, un simbol al lumii vechi a muzicii.

Cu ani în urmă, Tomescu a simţit pe pielea lui forţa unui asemenea instrument. Când a concurat la Paris cu vioara lui ungurească împotriva a cinci muzicieni care cântau la viori făcute de cremonez, a câștigat proba de recital solo. La proba cu orchestra, însă, ceilalţi au triumfat. Viorile Stradivarius au dominat orchestra, în timp ce a lui Tomescu cam gâfâia.

Când își descrie vioara, Tomescu spune că are un look frumos, din lemn pământean, „nu de pe Marte”. Lacul e original, fiindcă „ar fi o crimă să o relăcuiești”. Apoi, vin senzaţiile. „După ce am condus un BMW de 350 de cai, m-am dat jos aproape tremurând din mașină. Cam așa te simţi și după ce cânţi cu o vioară din asta, adică nu mai ești tu, violonistul care te cunoșteai de douăzeci de ani. Dintr-o dată dispui de niște resurse uluitoare, practic nelimitate, care îţi conferă o libertate nemaiîntâlnită. Unei viori obișnuite trebuie să-i cunoști slăbiciunile, limitările, s-o menajezi, să n-o forţezi. La o vioară din asta, nu mai ai aceste griji și dintr-o dată ești foarte liber să «mergi» oriunde vrei.”

Încă de la prima întâlnire, a început să-și descopere vioara notă cu notă, însă nu știe totul și spune că e utopic să creadă că va putea afla. I s-a spus totuși că instrumentul a avut șaptesprezece sau optsprezece crăpături reparate de-a lungul vremii, ceea ce e puţin în 300 de ani. Lemnul pe care sunt întinse coardele a scăpat. Acolo e punctul critic, inima viorii. Dacă ea crapă, se duce vitalitatea.

În decembrie 2007, Tomescu a dus vioara la un expert francez, Étienne Vatelot, care a dat imediat verdictul: un Stradivarius din perioada cea mai bună a lutierului din Cremona. Fiindcă e aur curat, instrumentul se păstrează într-un loc secret. Nu a fost văzut de aproape de prea mulţi, iar Tomescu evită să anunţe că va cânta la el atunci când nu are măsuri speciale de pază.

Cu excepţia concertelor marcate „Stradivarius”, vioara e ca o fantomă. Se știe de ea, există, dar nimeni nu va afla când va reapărea și unde. Când îl văd pe Tomescu, oamenii îl întreabă de vioară. Când aud că nu a venit cu ea, se simt trădaţi. „Dar orașul nostru ce are, nu suntem destul de buni?!”

Când concertează cu ea, se întâmplă cum s-a întâmplat, la sfârșitul anului trecut, la Arad. Mașini blindate. Arme la vedere. Bodyguarzi. „Am avut nu unul, nu doi, ci opt. Chiar am făcut o poză cu ei, eram exact ca în filme: cu BMW X5, bodyguarzi în faţă, în stânga, în dreapta, și toţi erau înarmaţi. «Da’ ce, crezi că ne jucăm? Vom sta lipiţi de dumneavoastră pe tot parcursul șederii. » Și m-am simţit foarte relaxat. Sigur că era foarte ciudat… De exemplu, când am fost prezentat orchestrei, la repetiţii a fost așa: «Vi-l prezint pe Tomescu, vă prezint vioara Stradivarius și vă prezint bodyguarzii». He, he, he, erau acolo, în sală.”

Într-un fel, Tomescu privește lucrurile astea ca la cinema. Vede un film despre un obiect care stârnește o agitaţie nemaipomenită. Pentru el s-au dus lupte grele. S-a pus multă pasiune. Controversa a captat naţiunea. Vioara a devenit o curiozitate. E, cum glumește Tomescu, un „miel Vasilică”. Acest „miel” a adus muzica clasică în prim plan. Acum poate intra și violonistul în scenă. E momentul ideal ca oamenii de pe stradă, din sala de concert, de la Peleș, de la casele de cultură, din faţa televizorului, de pe internet să asculte, în sfârșit, „măcar un pic de muzică. Și așa, e perfect.”

Articol publicat în Esquire, mai 2008.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s