Viaţa domnului Lala

A ajuns să fie cunoscut drept „Eroul din Braşov”. Aceasta este o poveste despre viaţa şi, din păcate, moartea lui Gheorghe Dumitru Lala. Undeva, printre rânduri, este o întrebare nerostită: în locul lui, tu ce-ai fi făcut?

Când Gheorghe Dumitru Lala a ieşit în dimineaţa zilei de joi, 29 ianuarie, din sediul firmei sale din Săcele ştia că are în faţă o zi obişnuită de muncă. Urma să‑şi petreacă mare parte din ea în maşină. De la Săcele la Braşov, pentru a‑l lua pe Sebi, băiatul cel mic, de la ora de chitară; de la Braşov la Baraolt, pentru o întâlnire de afaceri; de la Baraolt înapoi la Braşov, pentru o vizită la cabinetul doctorului de familie căruia voia să‑i arate rezultatele analizelor făcute de Răzvan, băiatul cel mare, şi de Sebi. Seara avea să se întoarcă acasă, în apartamentul din Braşov în care locuia de 15 ani împreună cu soţia sa, Dana, şi cei doi copii.

Rămăsese peste noapte la firmă, în casa ţărănească de pe Strada Şapte Izvoare, pe care o cumpărase şi o renovase în urmă cu doi ani. Mai ales acum, de când criza începuse să‑i dea motive de îngrijorare, obişnuia să mai rămână peste program ca să rezolve e‑mailurile, faxurile şi documentele pe care nu reuşea să le termine peste zi. Miercuri seara, când şi‑a dat seama că îl aşteaptă din nou o noapte albă, a sunat-o pe Dana şi a anunţat‑o: „Mamă, nu mai vin în seara asta. Ne vedem mâine”.

Lala era director general şi asociat la Sercomtur, o firmă care vindea producătorilor de vin dopuri de plută fabricate în Portugalia. Pentru el, afacerile – înainte de a se concretiza în contracte şi ordine de plată – presupuneau răbdare, o voce calmă, un zâmbet încrezător, o fire deschisă şi drumuri, multe drumuri.

Era frig în acea dimineaţă aşa că Lala îşi luase pe cap o şapcă de stofă, în rest era îmbrăcat cu o cămaşă, blugi şi o haină matlasată. Avea 55 de ani, dar arăta de vreo 40 dacă nu-i vedeai firele albe din barbă, care contrastau puternic cu părul negru-corb, mai deschis de trecerea vremii doar la tâmple. Din spatele ochelarilor se ivea o privire blândă, a unuia trecut prin multe, dar care nu şi-a pierdut inocenţa.

A lăsat curtea în grija lui Dim, un husky, şi a căţeluşei maidaneze pe care o adoptase nu demult, s-a urcat în maşină, un Mercedes A-klasse gri, şi a plecat spre Braşov.

Cu 24 de ani în urmă, Gheorghe Dumitru Lâlă (care terminase Automobile  la Politehnica din Braşov) era unul dintre inginerii secţiei din Predeal a cooperativei Săceleana, conglomeratul socialist care făcea de toate – de la croitorie şi frizerie până la construcţii.

Avea 31 de ani, o Dacie 1310 şi un cerc mare de prieteni. Câţiva dintre ei, foşti colegi de facultate, erau la închisoare pentru că vorbiseră deschis despre neajunsurile regimului. Tânărul Lâlă nu era un luptător anti‑comunist, dar se simţea neîmplinit şi îi era teamă că ar putea sfârşi asemenea foştilor lui colegi. Îşi dorea şi căuta o cale de a scăpa din România.

Într-o zi, a intrat pe uşa biroului din Săcele cu o sacoşă în care avea câteva sticle de şampanie şi, zâmbind larg, le‑a dat celor câţiva colegi foarte apropiaţi vestea cea mare: „Gata! Plec!”. Îşi găsise scăparea datorită Luminiţei Perreira, o prietenă mai veche care era căsătorită cu un portughez, consilier comercial la ambasada ţării sale din Viena. Luminiţa ştia că dacă Gheorghe se însura cu o portugheză, primea cetăţenia ei şi putea pleca din România. Aşa că a căutat o tânără dispusă la o căsătorie de convenienţă. A găsit‑o pe Luisa, studentă la Lisabona. Înainte ca portugheza să vină în România, Lâlă şi-a vândut Dacia pentru a face rost de bani. Petrecerea de nuntă de la hotelul Rozmarin din Predeal, oraşul său natal, a dat un aer de veridicitate poveştii de „dragoste” dintre cei doi, necesar pentru ca autorităţile să nu descopere că, de fapt, tânărul şi-a pus la cale fuga din ţară. Ajunşi în Portugalia, cei doi au divorţat şi au rămas prieteni.

A învăţat singur limba şi şi-a ajustat numele de familie în acte. Nu se mai numea „Lâlă”, ca în România, ci „Lala”, pentru că portughezii nu puteau nici să scrie, nici să pronunţe vechiul lui nume de familie. A început o nouă viaţă la Mozelos, un orăşel de lângă Porto care trăia din prelucrarea arborelui de plută. S-a angajat la Subercor, o firmă care fabrica dopuri pentru sticle de vin. Volubil şi serios, „Jorge” a fost adoptat imediat de portughezi. „Până şi fizic semănam cu ei – tenul şi părul brunet îi făceau să creadă de la început că sunt de-al lor”, le-a povestit apoi Lala prietenilor din România.

Joi dimineaţa, Mercedesul gri a ieşit în bulevardul din Săcele şi a făcut stânga pe lângă casele cu garduri înalte, în stil ardelenesc. Lala a condus lejer cei zece kilometri până în Braşov, iar când a ajuns pe Strada Colonel Buzoianu a oprit în faţa Liceului de Arte. Sebi îl aştepta. A deschis portiera din spate, şi‑a aranjat cu grijă chitara „Manuel Rodriguez y Hijos” pe banchetă, apoi s-a aşezat lângă tatăl său.

Băiatul cel mic al soţilor Lala, un tânăr de 15 ani, cu părul pe frunte şi cercei alb‑negru în ambele urechi, e un adolescent sensibil, cu înclinaţii spre muzică şi poezie. Părinţii i‑au remarcat din timp pasiunile şi, înainte de a‑l înscrie la liceu, i‑au făcut un test vocaţional. Psihologul i-a sfătuit să‑l îndrume spre arte. În noiembrie anul trecut, în preajma zilei de naştere a tatălui, băiatul a scris o poezie cu care şi-a surprins puţin părinţii. I‑a dat titlul Explorăm şi cel puţin câteva versuri arată filtrul prin care tânărul începea să vadă lumea din jur: „(…) Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă / Şi apreciată, / Iar bunătatea şi sensibilitatea sunt luate în derâdere / Şi nimic mai mult. (…)”.

„Cum a fost?”, l-a întrebat tatăl. Profesorul de chitară clasică, Gheorghe Petrovan, îl lăudase: învăţa repede. Se apucase de chitara clasică târziu şi avea mult de recuperat, fiindcă muzicienii, indiferent de instrument, se formează în ani de zile. „De acum într-un an, o să fii la nivelul celor care cântă de foarte mici”, îi spusese profesorul.

După un drum de câteva minute, Mercedesul gri a oprit în faţa blocului din cartierul Răcădău în care locuia familia Lala. Sebi s‑a dat jos din maşină, şi‑a recuperat chitara de pe bancheta din spate şi şi-a luat la revedere de la tatăl său.

Gheorghe Lala şi‑a continuat drumul spre Baraolt.

În 1990, Lala s-a întors în România cu avântul căutătorilor de aur. Începea, pentru a doua oară, o viaţă nouă. De data asta ca om de afaceri, asociat în cadrul reprezentanţei din România a firmei pentru care lucrase în Portugalia, Subercor. Tranziţia era la început, iar afacerile se desfăşurau ca‑n junglă, aşa că tânărul a simţit nevoia unui mentor, unui partener. L-a găsit atunci când a venit în Bucureşti, la sediul întreprinderii Vinexport. Acesta era Bazil Zârnoveanu, un angajat experimentat al casei de vinuri. Cei doi au început să lucreze împreună. Lala aranja importuri de mărfuri din Portugalia, Zârnoveanu se ocupa de comercializarea lor în România. Bazil şi „Jorj” – cum îi spunea el – s-au împrietenit, iar la apropierea lor a contribuit şi faptul că, neavând sediu, Lala primise un birou la Vinexport. Bazil l-a plăcut de la început pentru că era deschis, foarte cald şi vesel. De câte ori se întorcea din Portugalia, Lala intra în birou cu un buchet mare de trandafiri şi o sticlă de Porto. O îmbrăţişa pe „Dona Lucia!”, doamna Zârnoveanu, şi ea angajată la întreprinderea de vinuri, apoi pe Bazil.

Era un idealist. Se mira sincer atunci când afla că nu reuşiseră să obţină unele contracte: „Nu se poate! Le-am oferit o calitate mai bună şi preţuri mai mici…”. Ulterior, au descoperit că oamenii de la întreprinderile de stat erau seduşi de concurenţă cu excursii în străinătate, erau cazaţi la hoteluri de lux şi primeau cadouri scumpe. „Eu n-o să le dau şpagă!”, i-a spus lui Zârnoveanu. Deşi nu se potriveau cu vremurile, argumentele lui Lala, care promitea că vor reuşi pentru că „au de vânzare ce-i mai bun şi e şi ieftin” l-au convins pe şeful lui din Portugalia. Manuel De Sa Bastos era neliniştit. Afacerile nu mergeau prea bine în România. „Să mai aşteptăm!”, l-a îndemnat Lala. „Bine atunci, Jorge. Vom face un pariu pe termen lung”, a hotărât Manuel. Lala a avut pe jumătate dreptate. După ce întreprinderile au fost preluate de particulari, comerţul a crescut. Dar îi lipsea şmecheria tipică omului de vânzări, aşa că unii parteneri încercau să-l ducă cu vorba când trebuia să-i plătească importurile. Îl tot amânau, iar el încerca să compenseze printr-o răbdare fantastică. A mai încercat şi alte afaceri. Lala a fost cel care a deschis primul magazin non-stop din Braşov. Se mândrea faţă de prieteni că a fost „printre primii care au investit cu adevărat în oraş”, după ’90. „Am investit, nu am făcut bişniţă cu săpun şi blugi din Turcia”, spunea apăsat Lala.

În ’92, la un târg de afaceri în Bucureşti, a cunoscut-o pe Dana, o femeie frumoasă pe care o mai văzuse în biroul din Braşov al unor asociaţi. La două zile după ce au vorbit prima dată, burlacul galant de 38 de ani despre care apropiaţii spuneau că „îi plăcea să-şi trăiască viaţa” a cerut-o în căsătorie: „Fetiţa lui tati, vreau să întemeiem o familie!”. Dana mai fusese măritată şi avea un băieţel, pe Răzvan. Au făcut o ceremonie restrânsă la un oficiu de stare civilă din Bucureşti, la care au participat naşii lor, soţii Zârnoveanu, şi un martor. George, spunea Dana, era un gentleman, un tip vesel şi săritor.

Într-un an, Lala, născut pe 16 noiembrie, şi Lucia Zârnoveanu, pe 22, s-au gândit să facă o singură petrecere. Toţi invitaţii veniseră, Lala spunea glume – Dana povestea despre el că „e o enciclopedie de bancuri” – până când şi-au dat seama că n-au la ce să asculte muzică. Lala şi-a pus paltonul şi a ieşit pe uşă. S‑a întors după jumătate de oră cu un casetofon nou cumpărat. „Gataaa, avem muzici!”

Era cam stângaci la dans, iar când începea să cânte, în duet cu Dana, avea mare noroc cu soţia lui. Când ea se oprea brusc, toată lumea râdea. Lala falsa de mama focului. De obicei se salva improvizând, în glumă, un „hau-hau-hau!” prelung.

Chiar şi aşa, înconjuraţi de prieteni, viaţa în Capitală nu-i pria Danei. În 1993, i-a propus soţului să se întoarcă la Braşov.

Bucureştiul era un oraş dur. „George, aici toată lumea încearcă să te facă”, îi spunea soţului. Era însărcinată cu Sebi, voia să-şi ştie copiii în siguranţă când aveau să înceapă şcoala, iar în Bucureşti nu credea că e posibil.

Au plecat din capitală, lăsându-i Andreei, una dintre cele două nepoate ale sale, apartamentul în care locuiau. Îşi iubea nepoatele, fetele Corneliei, sora lui mai mare. Cealaltă nepoată, Patricia, îşi amintea că unchiul, care în armată fiind şi-a luat permisie să vină să o vadă în ziua în care s-a născut, obişnuia să le ajute fie cu sfaturi, fie cu bani. Ajutor pe care, atunci când au intrat la facultate, îl denumiseră „Bursa de la unchiu’”.

S-au întors în Braşov, locul unde, spera Dana, oamenii erau oneşti şi se ajutau fără să ceară ceva la schimb. Aşa erau şi ei: când s-a sfătuit cu George dacă să-i împrumute unui coleg de la Jandarmerie, unde se angajase ea, o sumă mare de bani, acesta a acceptat fără ezitare. La fel şi când vecinii din bloc aveau nevoie de bani, fie pentru gaze, fie pentru o înmormântare. A ajuta, povestea Cornelia, era un gest pe care fratele ei îl considera firesc. Îl auzise de multe ori spunând în telefon: „Lasă că bag eu în computer!”, după care îl vedea gândindu-se „cu orele”, ca şi cum problema cu care‑şi bătea capul era cu adevărat a lui.

Lala conducea foarte mult – unul, două, chiar trei drumuri pe săptămână, sute de kilometri. Joi dimineaţă ieşise din Braşov, pe drumul spre Baraolt, când a primit un mesaj pe telefonul mobil. Ani Petrescu, angajata lui, îl întreba: „Vii să bem cafeaua la birou?”. I-a răspuns tot cu un mesaj: „Sunt în delegaţie, ne vedem mâine”. Uneori, când o vedea pe Ani că-şi bea cafeaua singură, Lala o întreba: „De ce n-ai făcut două?”. Erau amici, şi de când lucra cu „Bebe” – cum îi spuneau mai toţi prietenii – Ani nu simţea că are şef, ci un bun coleg.

Se cunoscuseră tot la Săceleana, iar când s-au reîntâlnit, după Revoluţie, Lala i-a oferit un post de contabilă. A acceptat şi, mai apoi, le-a spus prietenilor: „Am ajuns, după treizeci de ani de muncă, să lucrez pentru un şef care să mi se adreseze cu «Sărut mâna, colega», să-şi facă timp să se intereseze de problemele mele familiale şi să-mi sară în ajutor necondiţionat”.

Ani ştia că Lala e genul de om care ar fi sărit să ajute pe oricine. Într-o zi, în perioada renovării casei de pe strada Şapte Izvoare din Săcele, bărbatul coborâse din maşină să vorbească cu muncitorii, însă n-a mai apucat să ajungă în curte. A auzit un strigăt disperat venind de undeva din stradă. S-a întors şi a văzut o femeie ieşită în faţa unei porţi, câteva case mai încolo. S-a dus imediat la ea şi a aflat că tocmai îşi găsise fiul spânzurat, în pod. În plânsetele femeii, Lala a sunat la 112. Au venit doi poliţişti, pe care Lala i-a ajutat să coboare trupul din pod. A fost greu, fiindcă băiatul cântărea peste 100 de kilograme. Tragedia femeii a trecut neobservată în rândul celorlalţi vecini, cel puţin în primul moment când, disperată, ieşise din casă pentru a striga după ajutor. Cu excepţia lui Lala, abia mutat pe stradă, niciunul dintre cei care o cunoşteau de zeci de ani nu s-a oferit să o ajute. Lui Ani gestul n‑a făcut decât să‑i confirme încă o dată că şeful ei „era un om deosebit”.

În ’98 a fost membru al delegaţiei care l‑a însoţit pe preşedintele Emil Constantinescu într‑o vizită oficială la Lisabona. A fost primul care l-a vizitat pe ambasadorul Alexandre Maria Lindim Vassalo când acesta a venit la post în România, iar diplomatul i-a întors vizita atunci când Lala şi-a deschis un magazin în Braşov. Lua uneori prânzul cu ambasadorul, era invitat la recepţii şi cu toate astea nu se ferea să stea la discuţii cu „nea Petrică”, beţivul străzii pe care toţi îl ignorau. Asta pentru că, spune Ani, şefului ei îi plăceau oamenii. Nu-i judeca, îi accepta aşa cum erau.

Era în jurul orei patru după-amiază, Lala îşi terminase întâlnirile din Baraolt şi se întorcea spre Braşov. Burniţa. Lui Lala îi plăcea să asculte melodii fado. E posibil ca asta să fi ascultat şi atunci, în acea după-amiază de joi, 29 ianuarie. Cântecele fado îi aminteau de Portugalia, după ce, în anii pe care i‑a petrecut acolo, îi amintiseră de doinele româneşti. De câte ori ajungeau la Lisabona, soţii Lala mergeau împreună cu prietenii lor Victor şi Isabelle la Senhor Vinho, o casă de fado unde ascultau muzică live.

Portugalia nu era în plan pentru anul acesta. Poate o vacanţă în Austria, dar până atunci avea de înfruntat criza economică. La birou încerca totuşi să-şi păstreze calmul: „Dracu’ s-o ia de criză, da’ noi ieşim amândoi la pensie, Ani!”.

Lala era deja în Braşov când i‑a sunat telefonul. Era Dan Hrişcanu, colegul lui de la firmă. „Avem ceva treabă mâine?”, l-a întrebat Hrişcanu. Nu aveau. „Hai să facem atunci o masă de peşte, mă duc să cumpăr un şalău de la Carrefour”, i‑a propus tot el.

Mercedesul gri a intrat pe Bulevardul 15 Noiembrie, strada comercială a Braşovului. A trecut pe lângă staţia de autobuz de vizavi de Teatrul Dramatic, mereu aglomerată, şi pe lângă câteva case vechi la parterul cărora erau tot felul de afaceri, de la şaormării la agenţii de turism şi case de schimb valutar.

La intersecţia cu strada Agrişelor, Lala a făcut dreapta şi a parcat într-o piaţetă, la nici douăzeci de metri depărtare de bulevard. În stânga era o clădire jerpelită cu un etaj, o policlinică părăsită, iar în dreapta, un „magazin mixt”, o alimentară şi o farmacie.

Era aproape şase seara. A intrat în farmacie, de unde a ieşit cu o revistă pe care o luase din standul de gratuite. Imediat în dreapta, la numărul 6, era o uşă deschisă deasupra căreia scria, pe o tăbliţă aurie, Cabinet medical, medicină de familie, dr. Niţu Ovidiu. Vizita la cabinetul doctorului Niţu fusese singura activitate din ziua respectivă pe care Lala şi‑o notase în agendă. „18:30 – dr. Niţu”. Ajunsese cu jumătate de oră mai devreme.

Ovidiu Niţu era medicul lor de ani buni, iar Lala voia să-i arate rezultatele analizelor celor doi fii. Până atunci, încă de când Răzvan şi Sebi erau mici, medicul le făcea vizite acasă de câte ori era nevoie. De data aceasta, nu se ştie de ce, Lala se hotărâse să meargă direct la cabinet. Nu sunase înainte pentru programare. Era joi, medicul avea program de la 14 la 21 şi îşi primea pacienţii în ordinea venirii lor.

Până la scările care duceau la cabinetul aflat la etajul unu, Lala avea de traversat un gang de câţiva metri. N-a apucat să ajungă la trepte. A auzit strigăte disperate venind dinspre stradă. S-a întors şi a ieşit repede din gang.

Pe stradă a văzut un bărbat care fugea. În mâna dreaptă avea o geantă. Dinspre bulevard se auzeau în continuare ţipete. Lala a pornit în fugă după bărbat. Nu alerga foarte repede, avea câteva kilograme în plus faţă de anii tinereţii. După câţiva metri, fugarul l-a simţit. S-a oprit în stradă, lângă parcarea din piaţetă. În fugă, geanta îi căzuse.

Poate că era foarte agitat şi, din greşeală, a scăpat-o, poate că era disperat şi şi‑a dat seama că îi îngreuna prea mult fuga. Cert e că geanta despre care Lala nu avea de unde să ştie ce conţine, geanta cu care hoţul venise în fugă dinspre bulevard a rămas undeva pe asfaltul ud.

Ce a urmat nu a durat mai mult de câteva secunde. Probabil atunci Lala şi-a dat seama că cel pe care îl urmărise, hoţul care părea să fi furat o geantă, individul care acum se oprise în faţa lui era înarmat. Probabil n-a apucat să regrete. Probabil n-a apucat să-i spună nimic înainte ca cei din bulevard să audă o pocnitură ca de petardă.

Din cabinetul său, doctorul Niţu a auzit zgomote de sirene. A dat perdeaua la o parte şi a văzut, în stradă, două maşini de Salvare şi una de Poliţie cu girofarele albastre învârtindu-se. O mulţime se formase în jurul parcării din piaţetă. „O fi fost vreun accident de maşină”, şi-a spus Niţu. Era şi ambulanţa acolo, aşa că s-a gândit la un accident cu victime. A tras perdeaua şi s-a întors la pacientul din cabinet.

Mai târziu, unul dintre bărbaţii din mulţimea strânsă în piaţetă a dus un telefon mobil la ureche. A apăsat „sună” în dreptul numelui „Ani”. Apelul a legat piaţeta din Braşov de casa din Săcele a lui Ani Petrescu, angajata lui Lala.

Femeia a citit pe ecranul telefonului numele lui Lala. A fost surprinsă fiindcă deja aranjaseră să se vadă a doua zi, la birou, deci nu prea mai aveau despre ce să vorbească. Vocea, însă, nu era a lui Bebe, ci a unui bărbat care vorbea pe un ton grav şi poruncitor.

„Ce legătură există între dumneavoastră şi Gheorghe Dumitru Lala?”, a întrebat vocea. „Suntem colegi. E şeful meu”, a răspuns, mirată, Ani.

Interogatoriul a continuat, iar Ani, avea să povestească mai târziu, nu înţelegea nimic. „De ce să fie sunată de pe telefonul lui Bebe de altcineva şi ce voia acest bărbat?!” Ulterior s-a întrebat de ce a primit tocmai ea acest telefon: fie era ultimul număr apelat de pe telefonul lui Lala, fie, pur şi simplu, vocea luase primul nume din agendă, iar ea era trecută la A, de la Ani.

Atunci, însă, vocea, nu i‑a lăsat nici o secundă liberă. Nici măcar nu s-a gândit să-l întrebe cine e. Era împietrită. „O cunoaşteţi pe soţia lui, sunteţi în relaţii bune?”. Femeia şi-a mai revenit un pic. I-a răspuns că da, sunt în relaţii bune – de ce n-ar fi?!

Bărbatul i-a cerut numărul de telefon al soţiei. Ani a apucat să-şi dea seama că se întâmplase ceva. A fugit pe scări, într-o cameră de la parter, să caute agenda. Era prea surescitată ca să-i treacă prin minte că ar putea căuta numărul direct în telefon. Aştepta ceva care să o scoată din ceaţă şi să pună capăt acelei convorbiri stranii. Explicaţia a venit. „Doamnă, sunt de la Poliţie…”

A urmat o pauză de câteva secunde şi apoi a auzit: „Să ştiţi că domnul Lala e mort”.

Articol publicat în Esquire, mai 2009.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s