Copil în anii 80: Fotbal la vârsta inocenţei

PaniniAnii80

De unde reiese că „nostalgia” nu se referă neapărat la un regim politic, ci acesta poate fi doar pe fundal. Înapoi în timp, la sfârşitul anilor 80, pe un stadion de lângă o uzină bucureşteană

Există mulţi nostalgici ai regimului comunist în România? Sondajele spun că aşa şi aşa. Cifrele derutează, pentru că, o dată, niciodată nu ştim câţi dintre cei etichetaţi astfel, în urma propriilor răspunsuri, sunt, de fapt, doar nemulţumiţi de ziua de azi. Apoi, avem şi ipoteza ca „perioada comunistă” să fi coincis, pur şi simplu, cu anii tinereţii sau ai copilăriei. Întâmplător, copil fiind în ţara lui Ceauşescu, am jucat fotbal la echipa de pitici a unei „întreprinderi” bucureştene, astăzi dispărută.  Dacă aş fi întrebat într-un sondaj „cum era pe vremea aceea, într-un cuvânt?”, experienţa minunată cu fotbalul m-ar face un candidat redutabil la eticheta de „nostalgic”, iar dacă mai scriu şi că din Bucureşti au dispărut 12 din cele 18 echipe existente la sfârşitul anilor 80, toate având multe serii de copii, sunt pierdut.

Se întâmpla pe vremea când: aparatul foto funcţiona cu film, telefonul era cu fir, internetul nu era, televizorul stătea „pe bulgari”, iar noi, copiii, alergam după minge la bloc, pe terenuri improvizate cu porţi de miuţa, făcute din pietre. Peste tot era afişat portretul „to’ar’şului Ceauşescu”. Uneori, curentul se oprea seara. Când se „băgau” banane, tot cartierul o lua razna de emoţie.

La marginea Bucureştilor, baza sportivă IMGB se afla lângă uzină, în zona industrială din sud, departe de ultimele blocuri din Berceni şi aproape de „Dallas”, un ghetou de lângă liceul „întreprinderii”. Într-o zi – aveam nouă sau zece ani – mă luase taică-meu de mână şi mă dusese la preselecţie, care se terminase cu  verdictul „Certificatul şi două poze!”, în traducere – eram printre aleşi, antrenorul se hotărâse să mă „legitimeze”. Cum a fost testul – nu mai ştiu, poate m-a pus să trec printre jaloane şi să trag la poartă; în orice caz, m-am priceput. „Mişto!”

A urmat o altă bucurie: a început campionatul, care se juca, la început, la „Steaua”, pe terenurile de zgură din spatele stadionului mare. La sfârşitul primului meci, pe care l-am pierdut, am trecut repede peste supărare, pentru că, după meci, am văzut echipa mare a Stelei antrenându-se pe un teren cu iarbă şi ne-am oprit să-i admirăm de aproape. Oamenii ăia, echipa de la Sevilla, erau nişte zei pentru noi, nişte puşti care nu ne doream altceva de la viaţă decât să ajungem odată la fel ca ei, să jucăm finala Cupei Campionilor şi să o şi câştigăm. Din nou, „mişto”!

Meciurile se jucau săptămânal, iar la campionatul de copii şi juniori grupele nu ţineau cont de diviziile în care jucau seniorii, aşa că, deşi IMGB era în C, noi jucam şi împotriva unor echipe de A, Steaua, Dinamo, Sportul Studenţesc. În rest, nume acum dispărute, de la MECON, o echipă de lângă Drumul Găzarului, până la Metalul sau Danubiana. Industrie şi fotbal.

O lume în multe culori

Lumea fotbalului de la întreprinderea de maşini grele avea o tihnă, care se simţea în gesturile leneşe ale omuleţului poreclit „Usturoi”, care tundea tacticos gazonul până mirosea a pepeni  verzi (iarba, nu omuleţul), în felul în care ne aruncam pe iarbă  după o tură de alergare, în mersul pe gazon în ciorapi după meci, în moleşeala cu care ieşeam de la vestiare după duşul fierbinte de după turele de teren făcute în ger.

Toţi antrenorii erau „nea”, iar fiecare „nea” avea obiceiul de a da porecle profesionale. Aşa că eram coechipier cu „Jair” (un băiat din Ferentari care, se zice, semăna cu brazilianul Jairzinho), dar şi, în ’90, cu „Schilacci”, iar în poartă era „Higuita”. Din când în când, că jucam libero, mi se spunea „Belo”, de la Belodedici, desigur. În paranteză spus, componenţa echipei s-ar traduce azi printr-o „diversitate” absolută. Români, romi, şi-de ce nu?-moldoveni. Posibil şi un maghiar. Copii de muncitori, copii de profesori. Copii săraci, copii mai puţin săraci. Copii cărora le plăcea şcoala, copii cărora nu le plăcea şcoala. Şmecheraşi de cartier şi alţii, mai „liniştiţi”. Stelişti, dar şi dinamovişti, şi, desigur, rapidişti. O lume în toate culorile posibile.

Cel mai important: buletinul meteo

Antrenamentul era, de departe, cel mai important moment al zilei. Trezirea cu ochii la geam, să văd dacă plouă. Mergeam la culcare, sperând ca a doua zi, dimineaţa, să nu plouă. Iar dacă ploua, să fie doar câţiva stropi, ca să nu strice gazonul. Iar dacă era o ploaie mare, măcar să nu fie atât de mare încât să facă un lac pe terenul de bitum. Dacă se poate.

De fapt, chiar şi când ploua cu găleata, mergeam la stadion, convingându-i şi pe alţii care locuiau în aceeaşi zonă cu mine, cu speranţa că ploaia o să se oprească până ajungem noi acolo. Odată, pe lapoviţă, într-o zi în care se jucau meciuri din cupele europene, ne-am urcat în autobuzul 141, cu radioul portabil după noi. Juca Sportul Studenţesc, în Cupa UEFA. Pe traseu erau deja bălţi peste tot, iar la stadion, la IMGB, nu numai că iarba era inundată, dar de abia se mai putea ajunge la vestiare. Normal, nu era nimeni acolo, doar un îngrijitor. Când a auzit că am venit la antrenament, a râs de noi şi ne-a trimis acasă. În mintea tuturor – nu şi pentru noi- era o vreme de stat într-un loc uscat, la căldură, cu un radio la îndemână, tocmai bun pentru a auzi dacă Hagi a dus Sportul mai departe în „cupe”.

Istoria cu ploaia s-a repetat, şi cea cu mersul la stadion; uneori, mergeam şi când nu era programat vreun  antrenament. Pur şi simplu nu puteam sta departe prea mult de fotbal, care era peste tot: la şcoală, la bloc, la club.

Cum se punea problema în „C”

Lumea fotbalului nu era, cum nu e nici acum, o societate de tipi manieraţi. Am stat pe margine, copil de mingi, la meciuri de C care m-au făcut să înţeleg de atunci cum e cu „sportul de gentlemen-i jucat de golani”. La un mic brânci, unii jucători se aruncau şi strigau ca şi cum ar fi fost înjunghiaţi. Alţii plonjau ca în bazin în careu, fără să fi fost măcar atinşi. De multe ori, din tribune se auzea un războinic „Urcă-l pe gard!”. Se juca dur, „la rupere”. Arbitrii? Nişte personaje care mergeau pe sârmă, aflaţi la mâna jucătorilor-gazdă sau a spectatorilor. Chiar şi la meciurile noastre, la pitici sau la juniori, dădeam, în unele deplasări, peste echipe ai căror jucători ne ameninţau tot meciul: „Bă, te sparg!”. Toate astea au trecut fără să fie mai importante decât lucrurile bune.

După ani, au rămas şi nişte gânduri fără legătură cu fotbalul. Cum că fotbalul la club m-a învăţat să lucrez în echipă, să-mi respect coechipierii şi adversarii, iar antrenamentele fizice, care mă storceau, meciurile pe ploaie torenţială sau pe terenuri mocirloase – să încerc să-mi depăşesc limitele. Că bucuria victoriei şi gustul greu al înfrângerii fac şi ele parte din viaţă. Că pasiunea pusă în ceea ce faci te poate face mai bun. De fapt, toate astea nu contau atunci, conta momentul.

Începând cu anii 90, echipele din Capitală au început să dispară. Fabricile şi uzinele s-au închis ori şi-au restrâns activitatea, iar odată cu ele şi cluburile pe care le finanţau. Pe unele stadioane,  în locul gazonului tuns regulamentar au crescut bălării .

La IMGB, stadionul încă există, sub numele de “Şcoala de fotbal Marius Lăcătus”. Se văd în spate şi halele întreprinderii.  Oraşul s-a lărgit, s-au construit blocuri în zonă, iar pe şosea trec maşini noi. Când m-am întors acolo, s-a întâmplat să fie exact cum m-am aşteptat: linişte de stadion gol, niciun copil pe teren şi nici nu mirosea a iarbă proaspăt tunsă. Am plecat cu gândul că trebuie să recuperez cumva, scriind, acele amintiri – fotbalul copilăriei şi copilăria fotbalului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s